Aşa deci, arătăm că prin metode înţelegem un ansamblu de operaţii intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite şi anumite procedee tehnice, care sunt unelte auxiliare ale metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea.
Studiul metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice, a valorii lor euristice pentru descoperirea unor cunoştinţe noi, revine teoriei generale a dreptului. Aceasta nu elimină însă posibilitatea ca şi celelalte ramuri ale ştiinţei dreptului să-şi aducă contribuţia la perfecţionarea metodologiei juridice în domeniul lor de investigaţii.
Noţiunea metodologiei juridice
Ştiinţa dreptului îşi afirmă statutul epistemologic printr-o preocupare constantă şi veche pentru perfecţionarea mijloacelor gândirii obiectului său.
În ultimul timp, această preocupare este concentrată în cadrul teoriei şi sociologiei juridice.
Preocupări de definire a metodologiei juridice şi de analiză a metodelor cercetării ştiinţifice a dreptului sunt prezente în literatura juridică.[2] Aşa cum s-a reţinut într-un şir de lucrări, metodologia juridică, poate să apară ca o ştiinţă despre ştiinţa dreptului, care dezvăluie aspecte din cele mai importante şi pasionante, cum ar fi: modul cum lucrează omul de ştiinţă, regulile ştiinţei dreptului, caracterul său.
În ce ne priveşte definim metodologia juridică ca sistem al acelor factori de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic.[3]
Factorii de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode sunt în acest caz principiile, normele sau criteriile metodologice, ele formează conţinutul metodologiei juridice.
Raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferitele metode, fie înainte, fie în timpul, fie după încheierea actului de cercetare ştiinţifică alcătuiesc obiectul metodologiei juridice. Acest obiect nu-l formează deci metodele în sine, ci raporturile multiple dintre acestea.
Întrucât metodele diferă ca grad de abstractizare, ca arie de aplicare, ca grad al preciziei pe care o pot oferi cercetării ştiinţifice, se justifică dezvoltarea unei metodologii juridice, ca un ansamblu de norme de selectare, de cooperare şi apreciere a avantajelor şi, eventual, dezavantajului aplicării diverselor metode.
Este de remarcat şi faptul că analiza sistemului metodelor de cercetare a fenomenului juridic nu se vrea în nici un fel un “clasament valoric”, în sensul că nu poate fi absolutizată valoarea uneia în raport cu alta. Totodată trebuie combătut extremismul metodologic. Se impune o strânsă colaborare, o combinare a metodelor de cercetare întrucât fiecare are vocaţia de a sesiza universalul.[4]
Metodele cercetării ştiinţifice juridice
A. Metoda logică
Cunoaşterea pe cale deductivă pleacă şi în drept de la premisa că nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare. Există pentru deducţie un ananke stenai – inducţia, şi prin urmare, experienţa.
Conceptele matematice – scrie Wundt – rezultă din raportul abstract ale formelor intuiţiei şi reduc întotdeauna la elementele de cea mai simplă formă intuitivă. Jurisprudenţa scoate scoate conceptele ei din relaţiile cele mai complicate ale comerţului uman şi ale comportamentului arbitrar. Astfel matematic este după natura problemei cea mai simplă din toate ştiinţele, iar jurisprudenţa, cea mai complicată.
Deducţia în drept este în întregime dominată de silogismele de subsumare. Nu întâmplător, Ath. Joja consideră că “tehnica juridică şi retorica sunt o altă obârşie a logicii”.
S-a discutat îndelung în legătură cu existenţa logicii juridice ca o logică raţională. În literatura de specialitate din ţara noastră, puntctul de vedere asupra poziţiei logicii în sistemul ştiinţelor logicii juridice, în sistemul ştiinţelor logicii au diferit. Astfel, profesorul Gheorghe Enescu consideră că există o logică judiciară în cadrul logicilor normative, iar profesorul Petru Botezat recunoaşte aportul dreptului la construirea teoriei argumentării. În general se are în vedere utilizarea regulilor în activitatea practică de realizare a dreptului (logica juridică) şi mai puţin ca un domeniu distinct de aplicare a logicii în procesul specific de cunoaştere juridică, ca o dialectică a gândirii juridice, a logicii actului de creaţie în drept.
Indiferent de poziţiile exprimate considerăm că principiile logicii formale nu se transpun mutais mutandis în domeniul juridic. Ele capătă o expresie specifică în drept. Exprimând o asemenea calitate, Kalimowski, defineşte astfel logica juridică: “ Studiul gândirii juridice discursive în toată întinderea acestuia adică în toate operaţiile ei intelectuale pe care le efectuează în elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului (G. Kalimowski, De la specificite de la logique citat de Gh. Mihai “Elemente constructive de argumentare juridică, Academia Bucureşti , 1982, p. 21)
Având în vedere modul în care acţionează norma juridică asupra comportamentului uman (prin impunerea unei conduite – a face sau a nu face ceva – prin permiterea unei conduite, prin recomandare sau prin stimulare unui gen de conduită, din punct de vedere al logicii deontice, s-ar putea formula următoarea schemă deontică a funcţionării normei:
conţinut
- variabilă indivizibilă pentru agentul acţiunii;
- variabilă propoziţională pentru caracterul acţiunii;
- variabilă propoziţională pentru caracterul condiţiilor;
- un factor deontic.
- permis = P
-
interzis = I- obligatoriu = O agentului
- recomandat = R
- stimulat = S
a să întreprindă acţiunea…. P.
Schemă concepută de Gh von Wright în: Normă şi acţiune
Aplicaţiile logicii nu pot rămâne doar la nivelul logicii deontice. Aşa cum se subliniază într-o lucrare relativ recentă: “… fără a respinge câtuşi de puţin cuceririle logicii deontice şi importanţa practică a acestor cuceriri într-o mai umană comcretizare a nobilelor idei ale justiţiei considerăm că teoria argumentării se poate construi ca parte a logicii juridice…” (Gh. Mihai “Elemente constructive de argumentare juridică)
Încă la începutul secolului se consideră că pentru a interpreta dreptul sau pentru a construi un sistem de cunoştinţe bazat pe categorii şi concepţii funcţionale, trebuie să se aplice metoda clasică a jurisconsulţilor. “ această metodă – notează Larnande – se compune din inducţie şi deducţie şi constituie în mod esenţial din cercetări ce trebuie efectuate asupra constituţiilor, a acordurilor, a legilor, precum şi a deciziilor juridice şi a practicii ” . Ulterior, utilizarea instrumentelor logice a privit nu numai analiza construcţiei tehnice a dreptului – cea care pune în lumină virtuţile, teoretice ale unui sistem de drept - , dar şi finalităţile pe care le urmăreşte şi valorii pe care le ocroteşte sistemul respectiv. Această extindere a întrebuinţării metodei a legat-o mai strâns de celelalte metode, a implicat-o în “defrişarea” unor zone de cunoaştere ignorate până atunci.
Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice menţionăm în primul rând metoda logică.
În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex, Teoria dreptului, toate ştiinţele juridice se folosesc de categoriile, raţionamentele logice. Făcând abstracţie de ceea ce nu este esenţial, întâmplător în existenţa dreptului, teoria caută să dezvăluie, folosindu-se de metoda logică, ceea ce este esenţial, caracteristic, pentru drept. De importanţa aplicării Logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbeşte însăşi faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte logica juridică.[5]
Dreptul este o ştiinţă nu exclusiv – deductivă. Atât în construcţiile sale teoretice, cât şi în practica juridică, necesitatea argumentării se prezintă ca o cerinţă sine qua non ( de la sine ). Cunoaşterea pe cale deductivă pleacă şi în drept de la premisa, că nu se poate dovedi deductiv nimic de cât pornind de la principii anterioare.
Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire ştiinţifică. În drept ea este o totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăţi.
Ca ştiinţă eminamente sistematică, dreptul se apropie considerabil de matematică, astfel că cineva a putut defini dreptul ca o “matematică a ştiinţelor sociale”. O asemenea apropiere este posibilă datorită caracterului pregnant logic al dreptului.
Obiectul lor fiind deosebit, matematica şi dreptul au puncte comune sub aspectul formei, deducând din necesitatea stringentă a formei şi formării ipotezelor. O normă procedurală de drept obligă pe acela care face o afirmaţie în faţa instanţei s-o dovedească, stabilind şi reguli ce alcătuiesc tehnica dovezii.
Dacă ştiinţa înseamnă folosirea sistematică a puterii intelectuale umane pentru producerea cunoaşterii, ştiinţa dreptului îşi propune să expună tematic şi să analizeze logic dreptul, în aşa fel încât acesta – ca actor de “ programare ” a libertăţii de acţiune a oamenilor – să constituie un tot coerent, care să nu contrazică prin contradicţii anterioare.
Juristului – omului de ştiinţă şi practicianului – îi este necesar şi util întregul aparat al logicii. Am putea chiar afirma că există o adevărată pasiune de drept pentru conceptele logicii formale. Aceasta se explică prin simplitatea rezolvării problemelor de gândire sau celor de practică, se crede adesea că este suficient să stăpâneşti formele şi perceptele gândirii logice pentru ca succesul să fie asigurat.
B. Metoda istorică
Potrivit metodei istorice ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, ele analizează esenţa, forma şi funcţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate o societate, ştiut fiind că instituţiile juridice poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective.
Metoda istorică se împleteşte strâns cu istoria dezvoltării sociale. Pentru jurişti este extrem de importantă dezvoltarea sensului evenimentelor trecute. În fiecare lege sunt sintetizate necesităţi reale ale vieţii, se exprimă o anumită stare a moravurilor. Pentru acest motiv, cunoaşterea reglementărilor şi formelor de drept, costituie un important document şi pentru istorie.
Legea celor 12 Table, care a rezistat – cu mici modificări – timp de peste zece secole, vastă operă legislativă a lui Iustinian (Codul, Digestele, Institutele, Novelele), Codul lui Manu în India etc., sunt monumente juridice, dar în egală măsură, acestea dau dovadă evoluţiei istorice.
În îndelungata istorie a poporului nostru, formele dreptului vechi fac spiritul umanist al setei de dreptate şi adevăr care au caracterizat acest popor – urmaşii celor mai drepţi şi mai viteji dintre traci, cum îi caracterizează Herodot pe geto-daci.
În constituţia poporului (şi în cercetările de istorie), legea ţării sau obiceiului pământului erau socotite ca un “ drept vechi ”, o datină din bătrâni, provenind din timpuri “ de dinainte “, de la formarea ţării sau mai încolo. Mai târziu în dreptul feudal scris (Pravila lui Vasile Lupu, Pravila lui Matei Basarab etc.), sunt cuprinse noi reglementări, care oglindesc schimbările petrecute în viaţa economică, politică, culturală a ţărilor române.[6]
În general dreptul urmează firul evoluţiei sociale, în el reflectându-se nivelul dezvoltării culturale a unei societăţi. Valoarea creaţiei juridice a diferitor popoare şi din diferite epoci istorice se integrează în mod nemijlocit în cultura poporului şi epocii respective, contribuie şi, în acelaşi timp, de nivelul acestei culturi.
Pentru cunoaşterea sistemelor de drept sunt extrem de utile juristului concluziile istoricului, aşa cum şi istoricii trebuie să se aplece asupra documentului juridic. Orice istorie trebuie să-şi propună ca scop aflarea şi dovedirea adevărului în faptele omeneşti. Ideea dreptului străbate de la un capăt la altul istoria.
Viaţa lăuntrică a popoarelor nu poate fi bine înţeleasă fără cercetarea aşezămintelor lor, care se întemeiază pe reglementări şi raporturi juridice, astfel că un mare istoric francez a putut conchide: “ Orice jurisconsult trebuie să fie istoric şi fiecare istoric trebuie să fie jurisconsult ”. Pentru că “ ce sunt toate frământările popoarelor – continua Xenopol - decât năzuinţa de a realiza ideea dreptului sau de a apăra această idee atât în relaţiile dintre popoare, cât şi în acele dintre clasele sociale ” .
Istoria cuprinde toate genurile de manifestări, deci şi pe cele juridice. Ca ştiinţă, ea este un mod de explicare a lumii (anume, a modului succesiv), iar această explicaţie o realizează utilizând metoda interferenţei, prin care se urmăreşte să se stabilească adevăruri individuale, dinainte cunoscute.
Apelând la istorie, dreptul îşi află condiţiile ce-i pot descifra ascendenţa; cunoscând formele suprapuse de drept, istoria îşi procură statornice modalităţi de atestare documentară. Teoria generală a dreptului şi ştiinţele particulare (ştiinţe juridice de ramură), abordează de fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituţii juridice ştiinţa dreptului, constatând vechimea lor, le urmăreşte evoluţia, configuraţia, funcţiile etc. Teoria dreptului operează cu categoria de tip a dreptului, cu cea de bazin de civilizaţie juridică, plecând de la datele de cunoaştere oferite de ştiinţa istoriei.